Se spune ca tangoul s-ar fi nascut undeva între 1880-1890 ca dans arrabalero (din cartierele marginase ale Buenos Aires-ului). Deopotriva senzual si orgolios, tangoul apare într-un context istoric si social profund multicultural. Societatea în care apare tangoul asculta habanere, polci, mazurci si ceva valsuri (albii), în timp ce negrii (aproximativ un sfert din populatia din Buenos Aires) se miscau pe candombe, un dans de sorginte africana cu accent pe percutie si ritm. Ritmurile africane si habanera hispano-cubaneza sunt creditate drept principalele (desi nu singurele) radacini ale tangoului.

Barbatii suburbiilor cautau cele mai incitante miscari de dans pentru a-si trece timpul si a impresiona femeile – si prin aceasta, desigur, pe alti barbati. Începuturile masculine ale dansului de tango nu au nimic de-a face cu homosexualitatea. Orgoliul de a demonstra cele mai interesante miscari si figuri de dans în fata altor barbati, iar apoi a femeilor, tinea pur si simplu de un anume sentiment viril. Mandria de a dansa cu maiestrie era în acea vreme o caracteristica a barbatului orillero (locuitor al cartierelor marginase), iar a avea „doua picioare stangi” era o pata pe prestigiul oricarui barbat.

Din periferii pana în casele înaltei societati, tangoul a parcurs un drum lung; pe la 1915, dansul de tango începe sa reflecte normele de conduita ale noii societati argentiniene în ascensiune: barbatului i se cerea un dans simplu, corect, fara figuri exagerate. Femeia trebuia sa arate curtoazie si amabilitate atat în dans, cat si în afara lui, afisand o atitudine de modestie si naturalete. Era o încercare de a „spala obrazul” tangoului si a-l face accesibil mediilor mai înalte!

Începutul de secol aduce o dezvoltare fabuloasa a Argentinei si a Buenos Aires-ului, care devine un important centru socio-cultural. Versurile de tango se îndeparteaza treptat de caracterul vulgar, capatand profunzime si sentiment, dar pastrandu-si vivacitatea si un anume caracter ludic. Tangoul este acum o muzica preponderent instrumentala, dansabila, interpretata de grupuri mici de muzicanti amatori, înarmati în general doar cu vioara, flaut si chitara, fara alfabetizare sau cultura muzicala, cantand „dupa ureche” si inspiratie. Improvizatia si creativitatea erau singurele reguli ale tangoului.

Bandoneonul (instrument de origine germana, folosit initial în muzica religioasa) apare pe scena tangoului în jurul anilor 1900 (cand este introdus si pianul), substituind treptat flautul cu vocea sa melancolica si plangacioasa, expresie pura a acelui „gand trist care se danseaza” – cum a caracterizat tangoul Discépolo, unul dintre compozitorii sai legendari. Tangoul cunoaste gloria o data cu magnificul Carlos Gardel- vocea de aur a tangoului. Gardel este în parte responsabil de transformarea tangoului într-o muzica respectabila, iubita si admirata. La Cumparsita sau „imnul” tangoului este o piesa cantata si astazi în mod traditional la sfarsitul unei milonga (petrecere de tango) si dansata, de regula, cu un partener special.

1. Carlos Gardel  (1890-1935) [biografie]

2. Roberto Firpo (1884-1969) [biografie]

3. Eduardo Arolas (1892-1924) [biografie]

4. Francisco Lomuto (1893-1950) [biografie]

Noua Garda este a profesionistilor muzicii, a primatului versurilor si a rafinamentului interpretarii vocale si ­instrumentale. Muzica de tango devine un fenomen de masa si o industrie culturala, iar gustul publicului se rafineaza si se diversifica. Apar asa-numitele orquestras tipicas de tango, care interpreteaza viziunea compozitorului.

Orchestre cum ar fi Juan D’arienzo (regele ritmului), Francisco Canaro, Anibal Troilo, Carlos Di Sarli sunt definitorii pentru sunetul tangoului.

1. Francisco Canaro (1888-1964) [biografie]

2. Juan D’Ariezo (1900-1976) [biografie]

3. Carlos Di Sarli (1903-1960) [biografie]

4. Anibal Troilo (1914-1975) [biografie]

Este perioada cu cea mai prolifica productie de muzica de tango. Buenos Aires-ul numara acum aproximativ 200 de orchestre de tango, tangoul este interpretat în cele mai luxoase localuri de noapte, unde publicul doar asculta orchestrele, fara a dansa.

Orchestra Osvaldo Pugliese (nectarul tangoului) propune un sunet complex, bogat, muzica sa fiind scrisa mai mult pentru spectacolele de tango. Spectatorii scriu pe servetele numele cantecelor cele mai dorite, iar chelnerii prezinta aceste solicitari pe o tava directorilor de orchestra.

1. Rodolfo Biagi (1906-1969) [biografie]

2. Ricardo Tanturi (1905-1973) [biografie]

3. Alfredo De Angelis (1910-1992) [biografie]

4.  Osvaldo Pugliese (1905-1995) [biografie]

Dupa anii ’50, evenimente straine de tango încep sa influenteze puternic istoria acestuia. Inflatia crescanda, venirea la putere a unor regimuri militare si alte framantari social-politice genereaza o criza a cabaretelor si a localurilor de lux. Lumea e cucerita de vioaiele ritmuri ale muzicii rock, twist, pop, iar tangoul e privit acum ca o muzica prea nostalgica pentru setea de viata a epocii. Şi totusi, tangoul supravietuieste în forme surprinzatoare. Este momentul în care se afirma scandalosul Astor Piazzolla – distrugator al armoniei si haotic – asa au calificat veteranii Guardia Vieja muzica celui pe care l-au numit „asasinul tangoului”.

Nascut în 1921, Piazzolla învata sa cante la bandoneon pe Bach, Mozart si Schumann. Învatase sa iubeasca tangoul, dar, conform propriilor declaratii, cantand luni, ani la rand, aceleasi compozitii, începe sa urasca tangoul, plictisindu-se teribil… Atunci Piazzolla decide sa faca o schimbare, încorporand influente din jazz si muzica clasica, carora li se dedica pasionat la nici 30 de ani.

Dupa epoca de glorie a lui Piazzolla, începand cu anii ’80 apar noi figuri pe scena muzicii de tango, dar si pe cea a dansului, tango nuevo devine un fenomen cultural, iar tangoul din toate timpurile si stilurile este redescoperit cu frenezie. Gotan Project, Carlos Libedinsky, Otros Aires sunt reprezentativi pentru tangoul modern.

1. Astor Piazzola (1921-1992) [biografie]

2. Victor Hugo Diaz (1927-1977) [biografie]

3. Gotan Project (1999) [biografie]

4. Otros Aires (2003) [biografie]

Din Vocabularul Tangoului

Milonga. Termenul desemneaza o muzica, un dans si locul (adunarea) unde se danseaza acesta. Sensul originar este de „poveste lunga“. Milongile anilor ’50 erau cu adevarat un ritual. Era de neconceput ca dansatorii sa nu vina în costum, cu cravata, ca doamnele sa nu se aranjeze cu multa atentie, sau ca eticheta sa nu fie respectata.

Cabeceo. Nu e clar cand a aparut „institutia cabeceo“, acest gest discret, abia perceptibil, dar indubitabil, pe care barbatul îl face cu capul spre pista de dans în timp ce sustine privirea unei doamne, gest echivaland cu o invitatie la dans. Cert este ca el ramane si astazi unul dintre codurile nescrise ale tangoului. Unii sustin ca acest gest este o arta, un joc al seductiei si relationarii dintre barbat si femeie: barbatul invita, dar femeia poate aluneca cu privirea peste privirea barbatului, semnalizand astfel refuzul.

by Cristina Enescu

Ballroom Tango vs Tango argentinian

Ballroom tango este derivat din tangoul argentinian si încorporat în repertoriile competitiilor de dans sportiv în anul 1922.

Foloseste muzica si stil diferit de tangoul argentinian, cu multe miscari staccato si caracteristicul „cap pe spate” care nu are nici o legatura cu tangoul argentinian, si care a fost introdus ca tehnica în 1934, ca o miscare teatrala de passo doble.

Conform standardelor conventionale, tehnica de ballroom impune dansatorilor ca partea de sus a corpului sa fie arcuita si departe de partener tot timpul dansului.

Tangoul argentinian este un dans social si se bazeaza foarte mult pe improvizatie. Partenerii danseaza apropiati in zona pieptului si a capului.

Fie ca danseaza in “close embrace” sau “open embrace”, imbratisarea in tangoul argentinian nu este una rigida, ci una relaxata.

Doresti sa afli mai multe despre tango ?
Todotango – www.todotango.com
Tango and Chaos in Buenos Aires – www.tangoandchaos.org
Tango Restorations – www.totango.net